Glicemia normală nu spune toată povestea: ce este, de fapt, indicele HOMA

O glicemie în limite normale este, pentru mulți oameni, dovada că la capitolul metabolism totul este în regulă. De cele mai multe ori chiar așa stau lucrurile, dar nu întotdeauna. Există o etapă lungă, uneori de ani buni, în care organismul reușește să mențină glicemia normală cu un efort din ce în ce mai mare, iar analiza uzuală nu surprinde acest efort. Tocmai el este, în multe cazuri, informația utilă.

De ce glicemia singură nu este suficientă

După fiecare masă, pancreasul eliberează insulină, hormonul care ajută zahărul din sânge să intre în celule și să fie folosit ca energie. Când celulele răspund mai slab la acest semnal, pancreasul compensează: produce mai multă insulină, iar glicemia rămâne, o vreme, în valori normale. Situația se numește rezistență la insulină și poate exista ani la rând fără simptome clare și fără nicio modificare vizibilă pe analizele obișnuite. Glicemia începe să crească abia atunci când compensarea nu mai face față. Din acest motiv, la persoanele cu factori de risc, medicul se uită nu doar la cât zahăr este în sânge, ci și la cât efort face organismul ca să îl mențină acolo.

Ce măsoară, concret, indicele HOMA

Aici intervine valoarea indice HOMA (HOMA-IR). Nu este, tehnic vorbind, o analiză separată, ci un calcul: se recoltează dimineața, pe nemâncate, glicemia și insulina bazală, iar din raportul dintre ele rezultă o valoare care estimează cât de bine răspund celulele la insulină. Recoltarea se face după un post de 8–12 ore, iar respectarea acestei condiții este esențială, pentru că o masă recentă modifică ambii parametri. Valorile de referință diferă între laboratoare, în funcție de metoda de dozare a insulinei, așa că rezultatul se citește pe intervalul tipărit pe buletin, nu pe un prag memorat de pe internet.

În practică, medicul îl recomandă mai ales în câteva situații:

• greutate în exces, în special cu depunere abdominală;
• glicemie repetat la limita superioară a intervalului normal;
• sindromul ovarelor polichistice sau tulburări de ciclu menstrual;
• istoric familial de diabet de tip 2 ori diabet apărut în sarcină;
• trigliceride crescute împreună cu HDL-colesterol scăzut.

Lista nu este însă un instrument de autodiagnostic. Prezența unuia dintre aceste elemente nu obligă la testare, după cum absența lor nu o exclude: decizia aparține medicului, care cântărește și vârsta, tensiunea arterială, tratamentele aflate în curs și felul în care s-a modificat greutatea în ultimii ani.

Ce se verifică alături de el

Un singur indice nu conturează un tablou metabolic. De obicei el este cerut împreună cu profilul lipidic, cu hemoglobina glicozilată — care arată media glicemiei din ultimele două-trei luni — și cu transaminazele, pentru că ficatul gras nealcoolic însoțește frecvent rezistența la insulină. Tot aici intră și evaluarea funcției renale, prin creatinină și uree serica, produsul final al metabolismului proteinelor, eliminat prin rinichi. Ureea are un avantaj și o capcană în același timp: valoarea ei depinde nu doar de rinichi, ci și de cantitatea de proteine din alimentație și de gradul de hidratare. La o persoană care ține o dietă bogată în proteine sau care a băut prea puțină apă, valoarea poate fi crescută fără nicio afecțiune renală, motiv pentru care se interpretează întotdeauna împreună cu creatinina și cu rata de filtrare estimată.

Ce urmează după rezultate

Din punct de vedere practic, tot setul înseamnă o singură recoltare, dimineața. La Clinica Sante, de pildă, o rețea cu 24 de laboratoare și peste 300 de centre de recoltare în toate județele, analizele cu plată se fac fără programare, comanda se poate pune online, iar pentru cine nu ajunge la centru există și recoltare la domiciliu. Rezultatele sunt disponibile online, ceea ce ajută atunci când valorile trebuie comparate peste câteva luni.

Un indice modificat nu înseamnă diabet și nu este, în sine, un diagnostic. Este un semnal că merită discutată o schimbare, iar prima intervenție recomandată de ghiduri nu este medicamentoasă, ci ține de alimentație, de mișcare și de somn. Ce anume se schimbă, în ce ritm și dacă este nevoie de tratament stabilește medicul, care citește rezultatul împreună cu greutatea, cu istoricul familial și cu restul analizelor. Laboratorul furnizează cifrele; sensul lor se construiește în cabinet.